duminică, 7 mai 2017

Nud și crud

Între vorbe şi proverbe,
Ca-ntre faptă şi cuvânt
Stau, ascunse, nişte verbe
Care dau sau iau avânt.

Când se-aude nu se vede,
Când se văd nu se aud,
Numai cel ce vrea le crede,
Că nu-i fad orice e crud.

Mutul totdeauna tace,
Ochii, vrem, ori nu, vorbesc,
Focul fum prea mult nu face,
Nici când lemnele troznesc.

Orbul nu îşi pune mască,
Şi îşi merge drumul drept,
Nu-i ca orice gură-cască,
Diplomat şi înţelept.

Surdu-i clar că se pricepe,
Neştiind câte păreri,
Spun că ele pot concepe
Adunarea prin scăderi.

Vorba-i totdeauna bună,
Când spune ce-are de spus,
De nu-i cumva o minciună
Cu motiv deja impus.

Ce se-aude şi se vede,
Cei ce văd şi cei ce-aud
Au motivul de a crede
Că nu-i crud oricare nud.

joi, 20 aprilie 2017

Pași pe peron pustiu

Paşii m-au dus pe un peron pustiu,
Ai unei gări deja, de mult, pustie,
Ce a uitat de trenuri şi nu ştie
De numele-i să îl citesc mai ştiu.

Un felinar căzut m-a-mpiedicat,
Făcându-mă să văd că-s toate sparte,
Că cineva le-a îndemnat spre moarte,
De când pe nimeni n-au mai luminat.

Paşii m-au dus cu umbra în amurg,
Dar ochii-mi pironiţi spre vechea gară
Tot căutau o umbră să apară,
Să uit cumva de clipele ce curg.

Dor îmi era, simţeam că îi sunt rob,
Cu mult prea mult durea absenţa ta,
Tăcerea-mi făcea liniştea un ciob
Spre care nu aveam ce căuta.

Eram mereu cu ochii înspre ceas,
Ca-n nişte vremuri vechi, de mult uitate,
Şi, nevoindu-l, în trecut rămas,
Îl îndemnam cu versuri dezbrăcate.

Dar, gara, afundată în tăceri,
Probabil alte vremuri îşi visa,
Sau retrăia trecute primăveri,
Numai de mine timp nu îşi avea.

Prin felinare, vântul, trecător,
Mai căuta vechi urme de lumină,
Şi fluierând, a pagubă, uşor
Se arăta ca nefiind de vină.

Paşii-mi mergeau, făcând mereu opriri,
Înspre ce ochii ar fi vrut să vadă,
Peronul gării, chiar din amintiri,
Absenţei tale prea era dovadă...

marți, 11 aprilie 2017

Lumină de Lună albă

Vin din lumea mea, iubito,
vin din cele patru zări,
Şi-mi trăiesc în lumea-aceasta
marile-mi însingurări,
Puntea-nspre această viaţă
e-ntr-a tale frământări,
Regăsindu-mă-n speranţa
clipelor de dezmierdări.

Bucuria, în tristeţe,
numai tu mi-o mai găseşti,
Iar, când simt genunchiu-ţi umed,
cu dorinţe mă hrăneşti,
Cu idei de înserare
tu prin gânduri poposeşti,
Şi pe pleoapa-mi obosită
cu-n suspin mă defineşti.

Mă întorci la rostul vieţii,
mi-eşti cutremur şi pârjol,
Când miroşi, toată, a nufăr,
nu mai am nici control,
Orişicât ţi-ar fi dorinţa
unui început domol,
Prin adânc de veşnicie
caut, lumea s-o răscol!

Şi vom fi, ca drum prin viaţă,
chiar şi-n culmea disperării
Vis luminii Lunii albe,
şi stindard eliberării,
Cunoscând altfel iubirea,
prin condeiul explorării,
Ca miracol al trezirii
înspre drumul transformării.

vineri, 31 martie 2017

Păzirea de nimic

O veche-nţelepciune ţărănească
Vede pe toate clare, potrivite,
Că de ai câini, să ai mai multe vite,
Altfel ei n-au pe cine să păzească.

De-i pus la orice stâlp de gard un câine,
Te poţi gândi să-i laşi să flămânzească?
Ai să ajungi nimic să-ţi prisosească,
N-ai să mai ai nici pentru tine pâine.

Şi-n curtea, cât va fi să-ţi fie, mare,
În care-ţi vei voi să ai gospodărie,
Cu mult prea multă pază, de-i pustie,
Pune-ţi gândirii semne de-ntrebare.

Cândva, bătrânul ce credea în pază
Mai mult decât în ce avea în casă,
Crezând că hoţii îi vor cade-n plasă,
S-a pus să-şi crească haita rea şi trează.

Câinii lătrau, făcându-şi datoria,
Atenţi mereu la orişice se mişcă,
Şi s-a lăsat cuprins de-a lor morişcă,
Uitând să-şi aibă-n griji gospodăria.

Nemaiavând pe cine să păzească,
Într-un târziu, de multă-nfometare,
Gardul l-au rupt, fugind în lumea mare,
Sătui de-aşa menire nefirească.

sâmbătă, 25 martie 2017

Nălucire-n consonanțe

Încă mai dorm, încă-s purtat de vise,
O viaţă-ntreagă printr-un parc cu tei,
În zori, când mă închin, în paraclise
Voind să dau speranţei clar temei.

Din asfinţituri fără paranteze
Refac motivul carelor de foc,
Uitând principiale ipoteze
În marea-mi alergare spre noroc.

Mi-e inima un zbucium, o tornadă
Zdrobind mereu al clipei cer senin,
Iar ochii-ncep în umbre să se-ncreadă
Voind să-ţi vadă trupul tău divin.

În seri pustii, când marea-i captivantă,
Înot prin vis spre mult visatul mal,
Mereu sperând că ultima turnantă
Va fi-nceputul unui timp real.

Chipul ce încă-mi pare nălucire,
Mă îndoiesc de-al crede ca răspuns,
Pare a fi crâmpei de amintire,
În viitor, deja, de mult, ajuns.

Chip plămădit din rouă şi speranţă,
De adevărul timpului trăit,
Înnobilat de-a vieţii consonanţă,
Devine, zi de zi, mai mult dorit.

Dorinţa faptei creşte, reapare,
Ca o scânteie dintr-al vieţii scrum
Fior halucinat, reîncarnare,
Motiv de căutare şi de drum.

joi, 23 martie 2017

Puținul tot

Cuvintele acestea-s doar un pas
Din lungul drum ce, larg, ni s-a deschis,
Când din tăcere gândul ţi-ai retras
Şi te-ai dorit plutind pe val de vis.

Spusul, atât de simplu, mulţumesc,
Este şi el, un prag, uşor trecut
Înspre destinul nostru omenesc,
Nedesluşit, dar veşnic absolut.

Simplul cuvânt, rostit întâmplător,
Prin formă-şi are rol de clar consemn
Că va rămâne chiar nemuritor,
Învingător ca orişice îndemn.

Nici eu, cuvinte, multe nu mai am,
Într-unul doar cuprind un univers,
Chiar dacă la mai multe mă gândeam,
Îmi este clar că s-au pierdut din mers.

Cu gândul, neştiutul îl prevăd,
Dar n-am să pun nicicând pe el accent,
Că-n viitor cu mult mai multe văd,
Prin evidenţa-i fără precedent.

Tu-mi mulţumeşti, şi-mi spui, fără să vrei,
Cum pune-vom un pas în viitor,
Cum pune-vei pe-al nopţii prag temei,
Şi ţi-l vei şti, mereu, tot mai dator.

Mă simt, pe mai târziu, îndatorat,
Cu ceea ce de-acum îmi e ştiut,
Nu-ţi spun nimic... Mi-asum acest păcat,
Ca să-ţi trăieşti ai clipei absolut.

luni, 20 martie 2017

Zvonire de primăvară

De dimineaţă ştiu că vine seara
Şi azi se trece prea degrabă-n ieri,
Se simte că revine primăvara
Ce-nchide răni şi vindecă dureri.

Greu se-nţelege ce mistere leagă
Verdele crud al prea grăbitei ierbi
De marile zăpezi ce se reneagă
Şi înmulțirea paşilor de cerbi.

Îmi amintesc şi-acum de iarnă tristă,
Ce ziua şi-o trecea umblând prin ger,
Când mă-ntrebam, retoric, de există
Alb nesfârşit ori infinit mister.

Şi port în suflet vechiul caledar,
Care păstra o rânduială
Şi nu avea nicicum, nicicând habar,
Că cineva l-ar pune la-ndoială.

Abia acum simt rănile cum dor,
Văd clar că ziua trece, vine seara,
Şi-mi creşte umbra înfiorător,
De parcă vrea s-alunge primăvara.

Dar zilele tot cresc, se tot sporesc
Îşi tot adună muguri de lumină,
Zorii de zi se văd cum se grăbesc,
Dorindu-şi ziua, cât mai mult, senină.

Doar timpul dă nuanţelor statut
Şi vremii-i pune gând de rânduială,
Lasă-n trecut tot ce-i deja trecut,
Neacceptând lumeasca tânguială.

duminică, 19 martie 2017

Altceva acum

Gândindu-mă la tine iarăşi scriu,
Alambicate gânduri dau năvală,
Şi toate mă grăbesc să le transcriu,
Şi toate-mi cer, de fapte, socoteală.

Şi eu, şi ele, vrem un adăpost,
Ca să devină fapte împlinite,
Că, altfel, filozofic doar, au rost,
Dar nicidecum în forme explicite.

N-am cum să definesc acest tandem
Ce, argument fiind, delimitează,
Prezenţa ta, ca versuri de poem
Şi adevărul ce mereu primează.

Nu mi-ar ajunge, câte am de spus,
Nici nemurirea din eternitate,
Dar sunt un om şi nu-s deloc dispus
Să nu profit că tu îmi eşti de toate...

Aşa cum spun, mi te-ai ivit miracol,
Când viaţa îmi era fără motive
Şi dăruirea-ţi s-a făcut obstacol
Gândirii mele prea imperative.

Mi te-ai făcut o bornă de hotar,
Complementând o graniţă bizară,
Între prea multa-mi zbatere-n zadar
Şi risipirea-mi, fără dubii, clară.

Multe-am ştiut, acum altceva ştiu,
Mai mult decât principii şi doctrine,
Chiar am curaj, cu toţi să pun pariu.
Că-n Alfa şi Omega-s eu cu tine...

duminică, 12 martie 2017

Reversul în non-sens

Te văd zâmbind, iubito, când mă-ncrunt
Şi viaţa-ncet, încet, mi-o întorci pe dos,
Nu-mi ei în calcul nici un amănunt,
Dar reproşezi că sunt cam furios.

Prea bine ştii cum este felul meu,
Gândesc în mod complex, axiomatic
Dar tot mă-ntrebi de nu îmi este greu
Să calculez extreme matematic...

Dar parte-a vieţii-mi eşti şi-ţi mulţumesc,
Şi zâmbetul ce-l ştiu un fapt mărunt
Mă face chiar mai mult să te iubesc
Destinul să-l trăiesc prin amănunt.

Am pariat de mult pe viaţa-n doi,
Şi-l tot câștig când mi te-mpotriveşti,
Cu tine-aş sta mereu şi, înapoi,
N-aş reveni din lumea de poveşti.

În lumea-aceea am intrat de mult,
De când idei de fapte ne eram
Şi izbăviţi de-al minţii greu tumult
Spre absolutul vieţii-naintam.

Cu tine primii paşi prin Cer i-am mers,
Cu mine ai trecut al nopţii prag,
Şi, motivând non-sensul de revers,
Puneai accent pe timpul cronofag.

De neodihna vieţii, vreau sau nu,
Prin neodihna nopţii mă conving,
Şi simt mereu că, dacă n-ai fi tu,
Mult prea puţine aş putea să-nving.

joi, 2 martie 2017

Dependent deopotrivă

Aştept, la telefon, să-mi dai de veste
Ceea ce crezi că-ţi sunt, ştiind ce sunt,
De-ţi sunt acelaşi tainic amănunt
Sau sunt deja o filă de poveste.

N-aş vrea să-ţi fiu o lacrimă străină,
Sau, pas pe prag lipsit de argument,
Dar nici un fel de inventat accent,
Numit, constant, motiv de mare vină.

Al lumii sunt prea simplul strop de rouă,
Un infinit enorm şi absolut,
Văzut de mulţi, mereu necunoscut,
Nemaidorit când cerurile plouă.

În mintea mea s-au cuibărit tenebre,
Urechea-mi pun pe fire şi le-ascult,
Aştept de-atâta timp, aştept de mult,
Cuprins de disperarea altor febre.

Sunt conştient, mi-e clară dependenţa,
Mi-o recunosc, îmi este vis şi chin,
Dar cum să neg, când cred, că pe deplin,
Fundamental, acut, îţi simt absenţa.

Tu dintr-odată-mi eşti, deopotrivă,
Motiv de teamă, gând înspre curaj,
Realitate crudă şi miraj,
Şi-n sânge, o prezenţă instinctivă.

La telefon aştept... Şi tot nu sună,
De insistenţa mea s-a deranjat,
N-aş vrea să cred că-ţi sună ocupat,
Ţi-ar fi o scuză, însă-i doar minciună.

vineri, 24 februarie 2017

Echivoc în vise

De-o vreme-ncoace am alt fel de vise,
Trăind le ştiu acum că-mi sunt răspuns
La întrebări cu drumuri clar închise
Şi judecăţi ce-au fost îndeajuns.

Cândva voiam să ştiu de toate... cât mai multe
Să nu mă las de gânduri înşelat,
Voiam să ştiu motivele oculte
Ce-l scot, pe om, prin spate, la mezat.

Însă ştiind, nu le mai vreau ştiute,
Mă vreau, cumva, un simplu trăitor,
Şi personaj în fapte absolute,
Ducându-mi simplul trai de muritor.

În scris am spus, de-atât de multă vreme,
Şi-am spus şi-n vorbe, cu motiv absent,
Că nu mai am de ce a mă mai teme,
Trăind acest acum deja prezent.

N-am regretat, dar nu mi-a fost nici bine
Când n-am mai fost de mai nimic surprins,
Nici de-ar fi fost să las şi de la mine,
N-am mai putut să sting un foc aprins.

Şi-aşa am vrut să uit orice putere
De-a şti ceva din câte vor veni,
Să-mi ştiu trăită viaţa în tăcere,
Oricum ar fi, oricât îmi va mai fi.

Şi-a fost aşa în gând, dar multe vise,
M-au prins, fără să vreau, într-al lor joc,
Tot arătându-mi porţi întredeschise,
Prin care văd realul echivoc.

Nu e schimbat nimic, e altă formă
Din care pot, sau nu, să înţeleg
Că viaţa nu-i o simplă uniformă
Pe care pot s-o schimb ori s-o aleg.

Încet, încet, misterul se dezleagă,
La început incert, prinde contur,
Ceea ce pare o idee vagă
Şi mult prea vinovată de sperjur.

Dar visul nu-i incert, doar se supune
Dorinţei vechi, dorinţei de a şti,
Lăsându-mi mie dreptul de a spune
Ceea ce clar, şi cert, aşa va fi.

luni, 13 februarie 2017

De departe, spre alt timp

Nu-mi spun minciuni...
Eu ştiu că eşti departe
Şi ştiu că nu te-ntorci într-un curând,
Dar chiar şi-aşa, te fac un semn de carte
Ca să-mi păstrez o lacrimă de gând.

Nu-mi motivez, prin vorbe, aşteptarea,
Nici n-aş avea, prin vorbe, cum să spun,
Că dată azi ne este depărtarea
Ca să avem şi ceva în comun.

Şi-atunci va fi să ai a înţelege
De ce, şi cum, şi cât ai rătăcit,
Ce-n gând ţi-a fost necunoscută lege
În care-ai stat şi timp ai irosit.

Va fi atunci grăbirea-ţi tot mai mare,
Şi ne vom fi, grăbindu-ne, trăiri,
Tu coborând din nori de depărtare,
Eu depănând noian de amintiri.

Vei da alt sens nevoii de aproape,
Când nu vor sta nici vorbele-ntre noi,
Dorindu-ţi viaţa-n pat să ne îngroape
Pentru a fi de-a pururi amândoi.

Uita-vei să-ţi mai pui pe tine haine,
Ca timpul să nu-ţi fie mult pierdut,
Împovărând degeaba sfinte taine
Ce le credeai pierdute prin trecut.

Nu-mi spun minciuni...

Chiar dacă eşti departe,
Un gând ce-l am îmi spune ce va fi,
Că îţi voi fi şi eu un semn de carte
Şi-n ea, peste un timp, mă vei găsi.

duminică, 12 februarie 2017

Rar, vorbe...

Din când în când vorbim, nu ne-am uitat,
Chiar dacă uneori cu iz de ceartă,
Înfricoşaţi că-n urmă am lăsat
Un timp al şansei ce, cam greu, ne iartă.

Eu am acelaşi ton, convingător,
Ce nuanţează pasul spre-nainte,
Avându-şi rolul lui de prim actor,
Punându-mă să-ţi spun ce-mi vine-n minte.

Nici de-aş mai vrea, altfel, nu-i dat să pot,
Să îţi vorbesc de ceea ce urmează,
Şi din cuvântul meu să ştii chiar tot,
Ca să-nţelegi că sufletul contează.

Tu încă joci, în mod ciudat, un rol
Punând negarea pe o-naltă treaptă,
Crezând că ţi-este, veşnic, sub control,
Că drumul vieţii altfel nu se-ndreaptă.

Nu vrei să poţi altfel să înţelegi
Cuvântul ce prin faptă se-ntregeşte,
Că tot admonestându-l îţi renegi
Fapte prin care viaţa se trăieşte.

Aşa îţi trece vremea, pas cu pas,
Şi trecerea i-o simţi ca-mbătrânire,
Temându-te că nu ţi-a mai rămas
Clipe de vis şi fapte-ntru menire.

Nici eu, nici tu, astfel nu prea trăim,
Că totu-i o iluzie deşartă,
Ne auzim, din când în când... Vorbim,
Găsindu-ne, mereu, motiv de ceartă.

sâmbătă, 11 februarie 2017

Continuu, datoare...

Cu multe de gânduri mi-ai rămas datoare,
Chiar de la primul vis împerecheat,
Deja mi-e firea mult nerăbdătoare
Deja mă simt mergând înspre păcat.

Aştept să văd cum îţi plăteşti creanţa
Şi cât te simţi datoare-n mod real,
Şi cum, apoi, vei înclina balanţa,
Dorindu-ne egal de la egal.

Dobândă am să-ţi iau... e chiar firească,
Altfel dorinţa greu îmi e de-nfrânt,
Şi-o poţi plăti prin faptă omenească,
Justificând al vieţii legământ.

Ţi-ar fi irelevantă-mpotrivirea,
Ai face-o doar ca să îmi dai motiv,
Să-mi vezi din nou, aşa cum ştii, trăirea
Când ţie mă predau, definitiv.

Poate mă-nşel, dar te vei vrea datoare,
Chiar şi ştiind că totul mi-ai plătit,
Dorindu-ţi iar, ca şi continuare,
Pasul pe prag grăbit, tot mai grăbit.

Şi, rătăcindu-ţi drumul către casă,
Vei fi dispusă iarăşi să plăteşti,
Ca să-mi arăţi că eşti laborioasă,
Şi nicidecum cât de frumoasă eşti.

De-ţi vei fi gând sfidat de fantezie,
Pe ce-ți voi da, vei pune mare preţ,
Vei spune că ţi-am dat pe datorie,
Că iar te-am prins, printr-un motiv isteţ.

Şi-ţi fi-va, iar, în plată datoria,
Şi vei voi continuu s-o plăteşti,
Găsindu-ţi, tot continuu, bucuria
De-a şti că dar divin, din Cer, îmi eşti.

vineri, 10 februarie 2017

Erezie pentru viață

De ce-aş broda pe vise monograme,
Spunând că gust din fructul raţiunii,
Când dau, motive mari, perversiunii
Firescu-mi rost, prin mine, să destrame?

Ne închinăm, de multe ori, spre stele,
Păgânizând al vieţii jurământ,
Convinşi că ştim ceea ce este sfânt,
Chiar şi idei ce pot uşor să-nșele.

Sunt visător... ţi-s visele ştiute,
În vise, mic se face universul,
Şi mi se-arată toate cunoscute,
Dându-mi să ştiu pe unde-mi merge mersul.

Din gust te ştiu esenţa fanteziei,
Ce dă-nţelesuri timpului pierdut,
Fiindu-ţi dar, stindard al ereziei,
Şi-al veşniciei tale, scurt minut.

Că te cunosc, stau mărturie fapte
Şi curcubeul punţii ce, spre cer,
A dat lumină miezului de noapte
Prin marea-ţi dezvelire de mister.

Şi s-au lăsat, uitate în culise,
Tristeţi trăind de mult în amintiri,
Când mi te-ai dat, precum ştiam din vise,
Dându-mi, spre vrere, timp de noi simţiri.

Suntem acum cu noaptea-n armonie,
De multe ori uitând să mai dormim,
Te vrei trăind cu mine-n erezie,
Ca, neputinţei, veşnic să murim.

joi, 9 februarie 2017

Emblemă de viață

Cu viaţa mea nu ştiu ce va mai fi,
Mereu se duce-n câte o extremă,
Eu însumi mi-am ajuns a fi problemă
Nemaiştiind de pot a mă struni.

Să mă abţin, prin voia minţii, pot
Şi uneori chiar simt că îmi e bine,
Având motiv un gând trimis la tine
Ce-l ştiu mereu, tristeţii, antidot.

Prin voia minţii pot să spun: nu ştiu,
Să mă opun trăirilor depline,
Şi să-mi păstrez şi gândul pentru mine,
Ca podium, trambulină sau sicriu.

Dar tot prin voia minţii pot să-mi cer
Să nu pun preţ pe roiul de-amănunte
Care îmi dă mereu dovezi mărunte
Spre risipire-n traiul efemer.

Şi tot prin ea, prin voia bietei minţi,
Lăsându-mă de tot ce-mi e credinţă
Pot căuta degraba biruinţă,
Vânzându-mă pe punga de arginţi.

Să-mi iau avânt, prin voia minţii pot,
Un drum să-mi fac pe calea ce-mi convine,
Dar vreau, ori nu, ajung mereu la tine,
Prin simţământul lui de-a fi un tot.

Cu viaţa mea nu ştiu ce va mai fi,
O iau aşa cum e, chiar ca dilemă,
Ştiu însă că deja îi eşti emblemă,
Şi doar pe tine te mai pot iubi.

miercuri, 8 februarie 2017

Tentații la enigme

Multe tu mă-ntrebi... Eu nu mai ştiu
Ce răspuns să dau, să–ţi ai motive,
Ca să înţelegi, cât nu-i târziu
Că nu am vreme, azi, de tentative.

Eu sunt pus pe fapte... Dacă vrei
Poţi să mergi cu mine mai departe,
Sau, de îţi găseşti un gând temei,
Ţi-s alegeri visele deşarte.

Dacă-ţi ai speranţele întregi
Lasă-ţi mintea-nvoie să priceapă
Că iubirii nu-i poţi face legi
Cum, şi când, şi unde să înceapă.

Nu mai da un cinic înţeles
La mai tot ce semenu-ţi gândeşte,
Nici nu-i pune-n spate, în exces,
Ceva ce tu crezi că-i prisoseşte.

Nu mai pune timpului măsuri,
Obligându-l fapte să grăbească,
Doar, că tu, acum, nu poţi să-nduri
Clipa, ce-o numeşti, cam nefirească.

Îmi tot pui, şi-ţi pui, mii de-ntrebări,
Încercând s-ascunzi că-ţi este frică
De realul faptelor urmări
Care par că drumul vieţii-ţi strică.

Faci ce faci şi-ncerci a te opri,
Undeva, pe margini de enigmă,
Dovendind, continuu, zi de zi
Că preferi absurdul paradigmă.

luni, 6 februarie 2017

De valorizare

Acum când dimineaţa se răsfaţă
Cu zori de zi curați şi-nrouraţi,
Ne regăsim, dând cărţile pe față,
Văzuți, cumva, ca devalorizaţi.

N-am vrut trăi iubiri piramidale,
Nici n-am vânat visând inconştient,
Nici relevând idei transcendentale
Nu am abreviat un sentiment.

Însă constat, cu tristă-ngăduinţă,
În profunzimea limpede a minţii,
Trădarea, ca pe-o vrere, şi-o voinţă,
Ce-a tot scumpit, până-n absurd, arginţii.

În vis mi-a fost iubirea-n formă pură,
Şi nicidecum un fel de recital,
Care-n absurdul lui de conjunctură
Aruncă adevărul în banal.

Am vrut mereu să fie visul faptă,
Transpus în mod direct, nu implicit,
Gândind că lumea-i, poate, înţeleaptă
Şi nu-şi vrea trai pe muchii de cuţit.

Când amintirii-i tot plătesc dobândă,
N-o fac forţat şi nici accidental,
Doar nu mă-ncurc cu cei ce vor să-mi vândă
Un simplu preparat comercial.

Că totu-i de vânzare, chiar şi viaţa,
Şi tot ce-şi are rost adevărat,
Dar noi, fiind ca unul, dimineaţa
Putem glumi... Ne-am devalorizat!

duminică, 5 februarie 2017

Ninsoarea de odihnă

Ninge peste pragul amintirii mele
Văd înspre departe paşii-mi rătăciţi,
Ninge cu speranţe şi cu praf de stele,
Ninge peste ochii-mi veşnic ispitiţi.

Amândoi, în inimi, ne purtăm de-o vreme,
Condamnarea dulce prin blestem amar,
De altă pedeapsă n-avem cum ne teme,
Gândul ni-i cuminte, nu mai e hoinar.

Viaţa-i ca o carte şi-i trăim povestea,
Într-un mod ce-mi pare fad ori inutil,
Roagă tu poştaşul să-mi dea, cumva, vestea
Când veni-va vremea unui rost civil.

Ninge dinspre toamnă înspre primăvară,
Văd contururi stranii, văd anomalii,
Ninge cu iluzii care ne separă,
Ninge peste ochii-mi ce se vor făclii.

Prinde-mi astăzi mâna să fugim departe,
Condamnaţi de oameni, apăraţi de zei,
Împreună fi-vom chiar şi după moarte,
Motivaţi de fapte, vise şi idei.

Te aştept pe malul nopţilor albastre,
Va veni poştaşul să-ţi aducă veşti,
Vine primăvara... Vremea nunţii noastre
Pe Pământ şi-n slava lumilor cereşti.

Ninge a-nflorire, ninge cu petale,
Drumul şerpuieşte către Paradis,
Ninge peste treceri şi idei globale,
Ninge peste ochii-mi odihniţi de vis.

sâmbătă, 4 februarie 2017

Noaptea, târziu

S-a făcut iar noapte... E târziu...
Cerul e senin şi geru-i mare,
M-aş dori în preajma ta să fiu
Însă sunt la mare depărtare...

Focu-n sobă arde jucăuş,
Mai deloc nu-i place să se stingă,
E mai mult decât un spiriduş,
Vrea înfrigurarea să mi-o-nvingă.

Jocul lui e plin de amintiri,
Despre nopţi ce nu au vrut să doarmă,
Despre vestea primei întâlniri
Când pe tine-n joc, te-ai pus, drept armă.

Şi la fel de bine-mi amintesc
De aşa puţina mea răbdare,
Când n-am stat deloc să mă gândesc
Că nimic nu e la întâmplare.

Umbrele nu vor să stea pe loc,
Se grăbesc mereu spre altă formă,
Dându-mi chiar motive să iau foc,
Şi dorinţa să mi-o am enormă.

Mi-este dor, îmi spun... Îmi e chiar dor,
De privirea-ţi mult căutătoare,
Când spuneai să fiu mai răbdător,
Cum şi tu, să-mi fii, eşti răbdătoare.

Să privesc spre foc abia mai pot,
Ochii-mi fug şi ei spre totdeauna,
Greu cu ei la capăt pot s-o scot,
Ei, privirii, te tot vor, într-una.

Focu-şi face din jăratic pat,
Netezindu-şi drum spre adormire,
Amintindu-mi calea ce o bat
Pentru doar o faptă şi-o trăire.

Noaptea e târzie... Iar e frig,
Cerul e senin şi plin de stele,
O privire-n neguri îmi înfig
Şi cu gândul urc până la ele.

Singur sunt... M-am apucat să-ţi scriu
Căutându-mi sufletului tihnă,
Că, deşi-mi spun mulţi că e târziu,
Tot nu cred în somn şi în odihnă.

vineri, 3 februarie 2017

Verdict de înzidire

Mult timp acum mi-e dat să fiu cu tine,
Prea bine-mi este dat să te cunosc,
Prin firea vieţii sunt prezent în tine,
Şi-n ceea ce-ţi doreşti mă recunosc.

Din prima noapte s-a făcut să fie
Consensul un motiv convingător
Că, prin destin, a fost să îmi fii mie
Şi să mă faci, din nou, nemuritor.

Ţi-ai vrut găsi motiv de-mpotrivire
Dar ţi-ai găsit cu totul alt răspuns
Şi te-ai trezit, dorindu-ţi, cu uimire
Cu mult mai mult, chiar dacă pe ascuns.

Ce n-ai putut a fost să se-mplinească,
Şi s-a făcut, cum nu-ţi era crezut,
Ca noaptea, curajos, să definească
Ce-ţi iei şi ce îmi dai cu împrumut.

Nici gândul n-a putut să se opună
Dorinţei ce prin fapte-şi da contur
Având putere doar să presupună
Verdictul dat de timpul clar matur.

Se-aude-acum un zvon de an ce-ncepe
Admonestând al trecerilor rost
Prin chiar voinţa vieţii de-a pricepe
Ce va urma, real, din tot ce-a fost.

Tot ce va fi, va fi fără de vină,
Rostogolit de-al vieţii tăvălug,
Dându-mi motiv să-ţi spun că eşti divină
Arzându-mi neputinţele pe rug.

Şi arsă fi-va clipa de durere
Ce fi va-ţi prag spre multul viitor
Când vei renaşte-n forma de plăcere
A înzidirii-n vis nepieritor.

joi, 2 februarie 2017

Noapte fără de odihnă

Nu-mi este noaptea timp pentru odihnă,
Odihnă-mi e doar când îmi vii în vis,
Când sufletul se lasă, dus în tihnă,
În fapta unui timp ce ni-i prezis.

A fost un vis ce şi-a avut urmare,
Trecându-se-n palpabilul real,
Trăit fiind la vreme de-nserare,
În sens concret, firesc şi integral.

Ţi-am spus, de mult, că nu avem ce face,
Suntem deja porniţi pe-al vieţii drum,
Că viaţa e mai mult decât dibace,
Şi arde focul să nu facă fum.

Ne-a dus, ne-a-ntors, mereu pe altă cale,
Ne-a mai lăsat pierduţi în rătăciri,
Ca-n mersul ei, tenace dar agale,
Să vrem trăirea unei mari iubiri.

Întru nobleţea clipei de tandreţe,
Lacrimi de rouă sânii ţi-au zorit
Să-şi aibă rostul de a da bineţe
Unui motiv de drum din vis ivit.

Cu doar trei paşi ai ars însingurarea
Ce ne ţinea-n robie pe-amândoi,
Dându-mă ţie, că-ţi era chemarea
Un adevăr mai mare decât noi.

Şi vis mi-ai fost şi-n fapta omenească,
Mitul iubirii revalorizând,
Dând iar putere vieţii să-şi dorească
A te avea o veşnicie-n gând.

miercuri, 1 februarie 2017

Argumente și motive

De mult ţi-am spus... Vom merge mai departe,
Chiar dacă multă vreme a trecut,
Nu ne-am pierdut spre minus absolut,
Avem încă de scris a vieţii carte...

Ne tot vorbim de cele întâmplate,
Şi-ţi spun că tot ce-a fost a fost firesc,
Tu-mi spui c-ar trebui să mă grăbesc,
Că vieţii ne-avem multe refuzate.

Eu multe spun, tu nu prea vrei a spune,
Gândind că a te-ascunde-i înţelept,
Voind a şti de stau şi mai aştept
Sau mă retrag, cuprins de sfiiciune.

N-am limite, nu-mi caut argumente
Ca să-ţi găseşti motive să mă crezi,
Dar nu te las nicicând să-mi limitezi
Trăirile cu rol de fundamente.

Încă-ţi mai zic, direct şi fără teamă
Că uneori ţi-asumi un grav păcat
Şi te întorci de unde ai plecat,
Lăsând firescul neluat în seamă.

Pui preţ pe inventate amănunte
De care în poveşti ai auzit,
Neacceptând că mult te-ai rătăcit
Prin universul faptelor mărunte.

De mult ţi-am spus... Dar ţie nu-ţi convine,
Un trai ce azi îţi pare clandestin,
Că pasu-ţi e zadarnic fără mine,
Şi fără tine n-am nici eu destin.

marți, 31 ianuarie 2017

Pun întrebări...

Pun întrebări mereu... Nu pot să tac...
Dar mult prea mult mă zbat cu o-ntrebare,
Şi cum mai mult, doar eu, nu pot să fac,
Gândul mi-l pun la mare încercare.

Atât de mulţi, din ţară, au plecat,
Puţini se mai gândesc să se întoarcă...
Oare cu toţi de ţară au uitat,
Sau doar dezamăgirea îi încearcă?

La mulţi le mor părinţii prea bătrâni,
Tot aşteptând venirea lor, la poartă,
Îngrijoraţi, ştiind că mulţi români
Sunt aruncaţi la margine de soartă.

Prin lume îşi duc viaţa, gârboviţi,
Muncind ce mulți nu vor să mai muncească
Cei ce-au plecat de-acasă sărăciţi,
Dorindu-şi viaţa cât mai omenească.

Pe-aici mai sunt puţini care-au rămas,
Încredinţaţi că ţara va renaşte,
Că nu-i destul un simplu parastas
Ca să putem trecutul recunoaşte.

N-a mai rămas nimic din tot ce-a fost,
Din ce în ce, mai greu ne este parcă,
Pe zi ce trece creşte-al vieţii cost
Şi ura, tot mai mult, ne este marcă.

Trăim un fel de vremuri de război,
Înfricoşaţi de ziua care-ncepe,
Şi ne trădăm pe noi, uitând de noi,
Alt adevăr nemaiputând percepe.

Mi-e tot mai greu să fiu indiferent,
Când vremea e atât de distonantă
Şi un absurd cu totul indecent
Se vrea a fi idee dominantă.

Pun întrebări mereu... Şi le tot pun,
Aştept, oricine vrea, să îmi răspundă,
Altfel, răspunsul, doar îl presupun,
Dar fără de cuprindere profundă.

duminică, 29 ianuarie 2017

Abandon de dependență

Iar m-am plimbat prin visele pierdute
Cu paşi mărunţi, dar, totuşi, îndrăzneţi,
Şi-am regăsit cărări destul bătute
Ce se-ntâlneau pe prag de dimineţi.

Am căutat să văd ce mă opreşte
Din hotărârea mea de-a nu fi drastic,
Şi-am înţeles că tot mă defineşte
Acelaşi sentiment nebun, fantastic.

Şi tot găsesc acea echivalenţă
Ce-mi dă motive să te port în vis,
Un fel de absolută imprudenţă,
Fără legalul lumilor permis.

Gustând licoarea buzelor încinse
M-am curăţat de-al falsului noroi,
Şi mi-am simţit dorinţele aprinse,
Sperând că timpul curge înapoi.

Am tot văzut că luna se coboară
Privindu-ne, când mersul ni-i la pas,
Şi tot arată că nicicum uşoară
Ne fi-va viaţa care ne-a rămas.

De multe ori abandonez prudenţa,
Şi mai alerg pe sensul interzis,
Tot încercând să-mi vindec dependenţa
De nopţile cu iz de Paradis.

Nu prea mai ştiu ce mi se potriveşte,
Doar drumul ştiu să-l tot bătătoresc,
Absența ta în ochi mi se citeşte,
Şi n-am de gând nimic să tăinuiesc.

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Orizont pe rug

Azi mi-este orizontul mai restrâns,
Privirea prea puţine mai cuprinde,
Cu modul de-a trăi mereu constrâns,
O simt că vrea, tacit, a se deprinde.

Mă văd cuprins de-al neputinţei foc,
Şi ştiu că ard, dar încă nu-s cenuşă,
Chiar dacă, iarăşi, bat un pas pe loc,
Încă n-am timp de a tot sta pe tuşă.

În mult mai largul lumii orizont,
Cu prea puţina-i urmă de lumină,
Privirea mea mereu e un afront,
Că nu vrea amănunte să reţină.

Din toate câte sunt numite noi,
Puţine sunt firească noutate,
Dar, repede, nebunii sunt eroi
Spunându-ne că ei sunt buni la toate.

Chiar dacă orizontu-i infinit,
Nu am putere a-i mai da nuanţe,
Trecând de praguri, simt c-am obosit,
Şi n-am repere pentru noi speranţe.

Îmi este, clar, redus, tot mai redus,
Nu doar ca înţelesuri sau ca formă,
Ci prin principiul care l-a impus
Ca piedică ori cale de reformă.

Dar chiar şi-acest simbolic orizont
Mai are perspectivă verticală,
Îndeajuns fiindu-mi, unic front,
De-a evita pedeapsa capitală.

Şi-i recunosc menirea de-a fi rost
Al unui foc în stare să aprindă
Un rug, ce stins se pare a fi fost,
Ca nu cumva prea mult să se întindă.

vineri, 27 ianuarie 2017

Imposibila fugă

De-ai vrea să fugi, deja ţi-am spus, n-ai unde,
Nici nu ai cum altceva să alegi,
N-ai nici o cale să te poţi ascunde,
Nici adevărul nu mai poţi să-l negi.

Ţi-ai spus, de multe ori, că-ţi vrei plecarea
Oricum ar fi, visând spre nicăieri,
Că mult prea mare-ţi este disperarea
Trăind un azi mult diferit de ieri.

Ţi-am spus, deja, că-n tine focul arde,
Şi eşti un rug cu flăcări până-n cer,
Neacceptând idei capitularde,
Dorinţei dând nuanţe de mister.

Ai dat de veste, printre amănunte,
Despre ce-ai fost şi ce-ţi dorești a fi,
Despre urcuşul crestelor cărunte
Înspre-ntâlnirea zorilor de zi.

Am arătat, deja, că-mi sunt ştiute
Cele ce-ţi sunt ciudatele simţiri,
Şi-mi sunt la fel de bine cunoscute
Din viitorul altor amintiri.

M-ai învăţat să ştiu ce e cu tine
Din chiar puţinul ce, cam rar, mi-l spui,
Din cum alegi să crezi că va fi bine,
Când adevărul vrei să ţi-l supui.

Mi-am pus, deja, idei în ordonare,
Într-un model normal, dar recurent
Ca timpului să nu-i mai dai crezare
Când spune că-i un mare repetent.

De-aş vrea să taci, nu ţi-ai găsi motive,
Mi-ai spune când şi cum ai vrut să fugi,
Dar te-ar opri idei intempestive
Şi tot cu mine viaţa ţi-ai trăi.

joi, 26 ianuarie 2017

Cuvinte nealese

Cu tine-am spus, în fel şi chip, cuvinte,
Nu mi-am găsit motiv să le aleg,
Am spus cam tot ce mi-a trecut prin minte,
Ca adevărul să îl ştii întreg.

Am spus de toate, multe-mi sunt uitate,
Chiar ţi-arătau că nu am nici un gând,
Din fantezii sau fapte întâmplate
Într-un cândva sau un real curând.

De reguli n-am putut să mai ţin seama,
Când totul se-ntâmpla în timp real
Şi nu-ncăpea în nici o formă teama,
Fiind, deopotrivă,luaţi de val.

Multe am spus din câte, niciodată,
Nu mi-a fost dat nici mie să le spun,
Ştiindu-te la fel de vinovată
Precum pe mine mă credeam nebun.

M-am învăţat, cu tine, să nu-mi pese
De-nvăţătura omului frustrat
Ce crede că doar vorbele alese
Arată cât e omul e curat.

Nu m-am oprit la minima idee
De-a-mi însuşi al lumii calapod,
De-a te minţi doar fiindcă eşti femeie
Şi viaţa-ţi e mereu un eşafod.

Ţi-am spus deschis, prin vorbele puţine
Ceea ce dat era să fie spus,
De multe ori mai repede ca tine,
Că, pentru noi, nimic nu e în plus.

Am spus cuvântul neaoş, româneşte,
Ştiind că dă realul înţeles
La ceea ce, prin fapte, se trăieşte
Şi vieţii-i pietruieşte drum ales.

Gândind la tine, tot nu am cuvinte
Culese dintr-un mediu elevat,
Sau, poate, nici nu vor să-mi vină-n minte,
Văzându-mă cu viaţa ocupat.

miercuri, 25 ianuarie 2017

Dor de gust

Gustul ţi-l ştiu... şi-mi e atât de dor
Timpul să-l schimb din oră în secundă,
Să fiu pentru o clipă călător
Şi-apoi simţirea să ţi-o ştiu profundă...
Să te găsesc, uitând de orice gând,
Statornicindu-mi visul prin dorinţă,
Ca orice om, ales ori doar de rând,
Fiindu-mi, iar, motiv de stăruinţă.

Aş vrea să uit, când sunt prea obosit,
De orice-ar fi drept piedică lumească,
Ce caută să-mi spună că-s grăbit
Când vremii-i spun să nu mă rătăceacă.
Să-mi fie drum al cerurilor vad
Mânat de vântul crestelor semeţe
Ca să ajung şi-n nici un fel să cad
În decăderi ce-ar vrea să mă răsfeţe.

Din gust ne-am dat speranţa de-a-ndrăzni
A ne avea uitând de-ndepărtare,
Redobândind puterea de-a iubi
În contra decăderii în uitare.
Să dezrobim simţirea din orgolii,
Şi să avem încredere în ea,
Dând patului destinul de fotolii
Pe care noi să stăm cum ea ne vrea.

Cu multe lupt... cu timpu-i cel mai greu,
De multe ori îl văd că-mi râde-n faţă,
Oricât îl cert, el caută mereu
Să mai îmi fure câte-o zi din viaţă.
Îmi spune că-s habotnic şi vetust
Că tot luptând puţin voi câştiga,
Dar dor îmi e de tine, de-al tău gust,
Şi să mă guşti şi tu, oricât vei vrea.

luni, 23 ianuarie 2017

Format de iarnă

Afară-i iarnă cum de mult n-a fost,
Plină de alb şi prea frumos de rece,
M-a derutat... nu ştiu ce se petrece,
Ştiu doar că toate se petrec cu rost.

A nins deja, nu se mai văd nici nori,
Nici vânt nu e să poată să-i aducă,
Cam toate-şi au un mare dor de ducă,
Şi-s plini de frig puţinii trecători.

Albul curat dă cerului contur,
Şi toţi copacii-s dornici de albire,
Simţindu-şi ca firească împlinire
Închiciuratul, efemer, sejur.

E ger, mi-e clar, dar încă mă mai tem,
Să spun că şi mai mult nu se mai poate,
Privesc tăcut, uimit, şi văd în toate
Un dar ceresc, heraldic şi suprem.

E-atât de alb tot ce se vede-n jur
De nu mai au nici umbrele hotare,
Găsindu-şi un motiv de dedublare,
Prea vinovate de un clar sperjur.

Se duce fumul liber înspre cer,
De sus, îşi face loc, să tot privească
Câmpul de alb ce-i gata să-nflorească
Simţind că toate se feresc de ger.

Albul e alb, de negăgăduit...
E iarnă... iarnă... fără de tăgadă,
Şi toate poartă haine de zăpadă,
Şi, în zăpadă toate-au adormit.

duminică, 22 ianuarie 2017

N-ai motiv...

N-ai motiv să-ți fie frică...
Tu îți spui că ai motiv,
Viața ni-i o carte scrisă,
totul e definitiv,
Noi, fugind de amănunte,
înspre un retoric sus,
Ne lăsăm vânduți căderii
și ajungerii-n apus.

Dincolo de-mpotrivire,
mult prea multe stau la rând,
Că orgoliul ne orbește,
pune vorbe mari în gând,
Prigonindu-ne trăirea,
ne ucidem cu-ntrebări
Și uităm în adormire
visul marilor chemări...

Tot vorbim de cele sfinte
și de multe-nvățături,
Însă dăm alte-nțelesuri
personalelor măsuri,
Mai tot timpu-n paranteze
punem cazul personal,
Dovedindu-i importanța
prin ieșirea din normal.

Crezi că ai mai mult ca alții,
așa zise bogății,
Viața crezi că le consumă
și preferi să te abții,
Vezi mereu, mereu, finalul,
ca și cum ar fi real,
Omițând că adevărul
niciodată nu-i banal.

N-ai motiv să-ți fie frică...
Multe însă poți să ai
Dacă nu-ți găsești puterea
de ați pune gându-n grai,
De-a trăi prin ce-i dat vieții
cum e dat, fără s-alegi,
Acceptând că unu-i drumul
și măsurile întregi.

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Veste de poveste

Te tot aud spunându-mi o poveste
În care tu, în mod voit, lipsești,
De parcă te ferești să-mi dai de veste
Că-n vis te-alungi, fugind de tot ce ești.

Îmi spui despre mai multe, dintr-odată,
Negând că-n tine totul e dorit,
Și doar te-arăți, în vorbe, împăcată
Cu-n adevăr fardat și primenit.

Aud și văd, mi-e clar și nu mi-e teamă
Să înțeleg ce-mi dai de înțeles,
Mă mai prefac a nu te lua în seamă,
Doar ca să știi că nu prea ai succes.

Povestea ce mi-o spui e mult mai mare,
Ceea ce uiți, eu pot să-ți amintesc,
Și chiar de-și are semne de-ntrebare,
Răspuns îi e firescul omenesc.

N-am cum să cred, nu-mi ești necunoscută
Și, între noi, vorbind, nu poți să negi,
Că n-ai motive să te dai bătută,
Și că-ți dorești trăiri și nopți întregi.

Ți-ascuzi sub vorbe multe amănunte,
Din toate câte ție ți le vrei,
Și chiar de sunt, în felul lor, mărunte,
Speranței tale dau vădit temei.

De veste-mi dai, spunându-mi o poveste,
De ceva ce, curând, real va fi,
Ce va putea de-a pururi să conteste
Că nu ne-am fost miracol, zi de zi.

Se pierde ceva timp, dar nu și vreme,
Cât să nu-ți ai îndemn de răzgândiri,
Și nici să ai un gând de-a te mai teme
De valul unei noi, și mari, iubiri.

Va fi un miez de zi senin, fierbinte,
Și-un pat, ca mărturie, că noi doi,
Ne-am fost poveste fără de cuvinte,
Și goi, acestei vieți, ne-am dat pe noi.

vineri, 20 ianuarie 2017

Model de taină

De multe ori, pe coala de hârtie,
Oprind o clipă gândul călător,
Aș desena, nemaivoind a scrie,
Povestea mea, povestea tuturor.

Din mărturii de timp, demult, apuse
Se regăsesc eternele idei,
Ce s-au uitat, prin vremuri, a fi spuse,
Despre bărbați și chiar despre femei.

Azi multe însă stau, răstălmăcite,
Pe muchii de cuțit și de abis,
De interese-n taină ticluite
Ce trec firescu-n rolul de proscris.

Privită nu-n esență, ci în formă,
Și pusă-n parametri de tipar,
Schimbarea legii s-a numit reformă
De mult grăbită trecere-n zadar.

Dar chiar și-așa, tendința consecventă,
E doar un fard cu farmec efemer,
Ce vrea, prin cadențarea indecentă,
Să definească un absurd mister.

Povestea-i veche, numai lumea-i nouă,
Prin tălmăcire într-un sens invers,
Care împarte totul pe din două,
Și vrea să schimbe pasul după mers.

Trăirea însă nu-i o noutate,
Doar gându-i oarecum înșelător,
Poveștile, de-s vechi, ori noi, sunt toate
Un adevăr, firesc, înălțător.

Cântec șoptit, mereu fiind scânteia,
Ce prin ecou își vrea un alt răspuns,
Un basm de nemurire e femeia,
Și taină imposibil de pătruns.

luni, 16 ianuarie 2017

Timp de nou

De când te știu, trecută-i multă vreme,
Au fost furtuni, și chiar a viscolit,
Ne-am rătăcit printre idei extreme,
Iar uneori de viață am fugit.

Drumul ți-a fost heraldica speranță,
De mult mai mult, de maxim absolut,
Și te-ai făcut model de cutezanță
Știind că nu-ți e totul cunoscut.

Ți-ai fost, urcând, mereu o altă treaptă,
Și drum deschis ți-ai fost și ți-ai dorit,
Durerea ți-ai lăsat-o plânsă-n șoaptă,
Mereu voind al vieții rost tihnit.

Acum te văd altfel, ca niciodată,
Cu orizontul pe dindouă frânt,
De plânsuri și tăcere însetată,
Admonestându-ți gândul de avânt.

Clar nu-ți mai e nimic din ce urmează,
Zorii de zi îți par venind târziu,
Și vezi cum timpul seara deformează,
Fiind, la miezul nopții cusurgiu.

E însă timpul să închizi o carte,
Să lași în urmă vremuri ce-au trecut,
Și orice-ar fi ia-ți drum spre mai departe,
Spre infinit, în sensul absolut.

Că timpu-i scurt și repede se trece,
Dacă-l aștepți rămâi în urma lui,
Și mai mereu cu viața se întrece
Ducând-o-nspre tărâmul nimănui.

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Portret de muza

Marea sărută ţărmul ars de soare,
Eu te privesc, tăcut, din depărtare...
Dar tot spre sâni, mereu, ochii îmi cad
Mânat, spre ei, de ochii tăi de jad.

Când lumea te privește și se-ntreabă,
De ești, cumva, venită-n mare grabă,
Eu le răspund, șăgalinc, că ești trăiești,
În vise, în speranțe, și-n povești.

Mă duci mereu în lumea armoniei,
Ca să mă fac stindard al poeziei,
Și trupul tău devine lait-motiv,
De fapte și dorințe descriptiv.

Când somnul lin coboară peste gene,
Tu-mi spui despre povești cu Cosânzene,
Și îmi strecori idei mărețe-n suflet,
Voindu-mă purtat de-al șoaptei umblet.

Îmi dai, în miezul nopții, somn cu vise
Și întrebări cu nuanțări concis
Ce-n zori de zi deja devin răspuns,
Fireștii tălmăciri, îndeajuns.

Zorii de zi, cu dor de aventură,
Se-arată-a fi ai tăi dublă măsură,
Lăsându-mă să știu al lumii dor
Năbădăios, meschin, tulburător.

Munții se-nalță până înspre soare,
Ochii-mi privesc mereu spre depărtare,
Femeie ești, femeie te văd eu,
Muză îmi ești mereu, mereu, mereu...

vineri, 13 ianuarie 2017

Orizont de cer

Când cerul înnorat sărută marea
Val de furtuni se-avântă înspre mal,
Îl tot privesc uimit și-i simt mişcarea,
Foșnind mirific, mult prea anormal...

Când luna plină-mbrăţişează norii
Cu ochii-n lacrimi stau și îi privesc,
Aștept, dinspre oriunde, să văd zorii,
Ca orizontul clar să-l definesc.

Când ceru-i clar și zările-s senine
Spre-nalt, spre stele, gândul mi-l trimit,
Acolo unde timpul se abține
De-a spune că doar el e infinit.

De multe ori, tânjind, privesc în zare,
Văd cum renasc uitatele de poveşti,
Spre mai departe-mi caut o cărare
Să-mi fie drum al pașilor lumeşti.

miercuri, 11 ianuarie 2017

Prin ceață, din ceață...

O ceaţă grea se-aşterne între noi...
Și chiar în ea vrea vântul să ne poarte...
Dorindu-și să ne ducă pe-amândoi,
Spre alt tărâm, de dincolo de moarte.

Talazul vremii bântuie hai-hui,
Ne îmbrânceşte-n lături şi ne-adună...
Suntem ca și copii ai nimănui,
De timp uitaţi prin fund de văgăună...

Cuvântul ne e greu a-l asculta,
Pierdut, cândva, în valea marii plângeri,
Chiar ca ecou e-ascuns pe undeva...
Silabele-i dau veste de înfrângeri...

Chiar dacă este azi, la fel, stingher,
Chiar dacă azi e o firavă umbră
Iubirii, totuși i-am rămas străjer,
Știind-o, rătăcind, prin ceața sumbră.

Încă mai cred în nopţile târzii,
Ca-n frumusețea florilor de gheaţă,
Când regăsită-n ceaţa de-amnezii,
Din nou, altfel, ne va trezi la viaţă,

miercuri, 4 ianuarie 2017

De om, de domn, de somn

Omul care-ajunge domn
Dacă nu mai este om,
S-au urcat deja în pom
Și își doarme-al morții somn.

Zbateri fără sens, fără motive,
Se tot vor firesc esențial,
Însă-s doar senzații convulsive,
Derivând din patosul banal.
Nu-și mai are, nimeni, să-nțeleagă,
Timp care să-i fie nepierdut,
Cum și când, în mod absurd, se neagă
Chiar și adevărul absolut.

Unii spun că faptele li-s bune,
Alții spun că totu-i evaziv,
Adevărul tot mai rar se spune,
Interesu-i clar și volitiv.
Excelenţa-i cauză de formă,
Un delict fanatic și debil,
Care pune-o pedică enormă
Drumului uitat a fi servil.

Dincolo de clipa următoare
Datul omenesc e doar decor,
Pus, ca punct, sub semnul de-ntrebare,
Când e dat să fie-al tuturor.
Prea puține vorbe trec în fapte,
Mult prea multe nu-și mai au nici rost,
Mult prea multe întrebări în șoapte
Pun accent pe vremuri care-au fost.

luni, 2 ianuarie 2017

Semănător de dor

Îmi tot doresc o pană de rubin
Să scriu iubirilor pierdute,
Și vers profund să le închin,
În noaptea strofele tăcute...

Ieşite, ca dorință, din penel
Vor fi menite gândul a-l seduce
Dând poeziei formă de rondel
Sau epitaf ce-mi fi-va scris pe cruce…

Penelul îmi va fi toiagul drept,
Și arc în nesfârșita-mi vânătoare,
Și, mai mereu, duhovnic înțelept
Sfidându-mi firea mult căutătoare.

Pe-nalții munţii ai sufletului greu,
Pe albul câmp al colii de hârtie,
Cuvântul viu, trimis de Dumnezeu,
Va semăna, ori dor, ori bucurie.

Temându-se că norii sunt prea grei,
Doar lacrima metaforei cernite,
Mă va-ntreba ce știu de pașii mei
Ce bat la poarta viselor rănite.

Iar de-mi va fi dorința dor mărunt,
Privi-voi, ca și astăzi, înspre stele,
Și-mpovărat de-al tâmplei păr cărunt,
Ajunge-voi, un vers, rostit de ele.

duminică, 1 ianuarie 2017

Iarnă la Putna

În Bucovina ninge românește,
Ca-n vremuri vechi, în vremuri de demult,
Ca-n vremuri când știam cum se trăiește
Departe de-al absurdului tumult.

Brazii ce-s plini cu alburi de lumină,
Prin rostul lor de lumânări cerești,
Iarăși aduc la forma lor divină,
Uitate obiceiuri românești.

În valea Putnei e zăpadă mare,
Și încă ninge, alb, frumos, curat,
Sfințind străvechiul loc de închinare
Ce chiar de Dumnezeu ne-a fost lăsat.

Din munți coboară, molcom șerpuite,
Pe vaduri ce-au uitat să-și aibă mal,
Valuri de nori, de vânturi primenite,
Purtând blazon de timp medieval.

Ne luminează, cald, ca o făclie,
Bătrânul Daniil, prea mult uitat,
Lăsându-ne speranța pururi vie
Că viața-i darul cel mai minunat.

Se mai aude zvon de veche larmă,
Venind dintr-un trecu cândva tumultuos,
Că nu-i e dat nici lui mereu să doarmă
Când alb e tot, când totu-i prea frumos.

Și totu-i vis, lumină din lumină,
Sub pas zăpada scârțâie ușor,
E iarnă-n româneasca Bucovină,
Și-i românesc întregu-i alb decor.