Azi mi-este orizontul mai restrâns,
Privirea prea puţine mai cuprinde,
Cu modul de-a trăi mereu constrâns,
O simt că vrea, tacit, a se deprinde.
Mă văd cuprins de-al neputinţei foc,
Şi ştiu că ard, dar încă nu-s cenuşă,
Chiar dacă, iarăşi, bat un pas pe loc,
Încă n-am timp de a tot sta pe tuşă.
În mult mai largul lumii orizont,
Cu prea puţina-i urmă de lumină,
Privirea mea mereu e un afront,
Că nu vrea amănunte să reţină.
Din toate câte sunt numite noi,
Puţine sunt firească noutate,
Dar, repede, nebunii sunt eroi
Spunându-ne că ei sunt buni la toate.
Chiar dacă orizontu-i infinit,
Nu am putere a-i mai da nuanţe,
Trecând de praguri, simt c-am obosit,
Şi n-am repere pentru noi speranţe.
Îmi este, clar, redus, tot mai redus,
Nu doar ca înţelesuri sau ca formă,
Ci prin principiul care l-a impus
Ca piedică ori cale de reformă.
Dar chiar şi-acest simbolic orizont
Mai are perspectivă verticală,
Îndeajuns fiindu-mi, unic front,
De-a evita pedeapsa capitală.
Şi-i recunosc menirea de-a fi rost
Al unui foc în stare să aprindă
Un rug, ce stins se pare a fi fost,
Ca nu cumva prea mult să se întindă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu