sâmbătă, 31 decembrie 2016

Îndemn spre noapte

Am vrut de mult să-ți scriu ca să îți spun
Că-n visul nopții-mi ești mereu dorință
Și nu-mi mai am procese de conștiință
Oricâți ar fi cei ce mă fac nebun.

Am încercat să-ți spun, când obosit,
Te-am întâlnit la ceas de dimineață
Și despre multe, multe-am povestit,
Dar prea puține despre-a noastră viață.

Simțeam că-n tine orologii bat,
Cuprise de porniri înălțătoare,
Și m-am trezit în vorbe avântat,
Sfidându-mi chiar dorința arzătoare.

Miezul de zi era, cu mult, trecut
Când gândul mi-l găseam pornit spre tine,
Voindu-se să-ți fie cunoscut,
Să-ți spună despre vremea care vine.

De multe ori am vrut, pe înserat,
Să-ți amintesc de ziua următoare,
Să-ți amintesc de marele păcat
Al celor ce ucid un fruct, prin floare.

Am vrut să-ți spun mai mult, cu mult mai mult,
Rar pe-nțeles, prea-simplul în esență,
Că-ți simt dorința-n mine ca tumult,
Și-s doritor mereu de-a ta prezență.

Acum îți scriu și nu mă mai rețin,
Nici exprimarea-mi nu-i pe ocolite,
Că nu am gândul omului meschin,
Și nici idei cuiva împotrivite.

Orice se poate, ne suntem datori
În doi să ne trăim măcar o noapte,
Împreunați, ca simpli muritori,
Ce se dedau, fără de griji, la fapte.

Să ne avem plăcutul în simțiri,
Văzuți de ceruri, nevăzuți de lume,
Uitând de vechi și triste amintiri,
De mult prea absolutele cutume.

Voindu-mă motiv înspre păcat,
Te vei lăsa să-mi fii, cu totul mie,
Și, ca să fiu, cu mine, împăcat
În tine-am să rămân o veșnicie.

marți, 27 decembrie 2016

Iarnă fără adăpost

A-nceput să ningă, mult și fără rost,
Și lumina lunii îi tot dă avânt,
Este totuşi iarnă şi, un adăpost,
N-avem nici în suflet, nici chiar în cuvânt.

Te visezi departe, mă visezi, prin iarnă,
Zăvorându-mi clipa cu un gând tăcut,
Prea singurătatea-mi viața îmi răstoarnă
Și îmi prăbuşeşte gândul de-nceput.

Ninge peste zarea plină de tristeţi,
Și peste privirea ce-o ridic spre cer,
Drumul abia merge, prins între nămeţi
Însemnat de urma viselor ce pier.

Inima zvâcnește, ochii plâng în noapte,
Vântul se coboară dinspre-nalţii munţi,
Cu miros de cetini şi de mere coapte,
Întru amintirea mult uitatei nunți.

Toate-s fără margini, totul e pustiu,
Se ivesc pe ceruri mari singurătăţi,
Și se trec în grabă înspre mai târziu,
Îndemnând să crape stâlpii de la porţi...

În zăpadă deasă, totul se transformă,
Lumânări aprinse se zăresc prin văi,
Liniștea devine dură și enormă...
Şi aud cum ninge peste ochii tăi...

duminică, 25 decembrie 2016

Cândva, în iesle...

Cândva în iesle s-a născut
Ca să ne fie vieții scut,
Și să ne fie drept model,
Să fim și noi la fel ca El...

De-atât de mult trecut uitat
Omul era la rău dedat,
Trăind doar pentru a muri,
Uitase chiar a mai trăi.

Nemaiavându-și nici un țel,
Pe sine se avea model,
Și legii-i da un înțeles
După tipar de interes.

Se închina la Dumnezeu
Însă de el uita mereu,
Dreptate sieși căutând,
Pe toată lumea judecând.

Găsea mereu împotriviri
Contra fireștilor trăiri,
Sperând că doar văzând minuni
Scăpa-se-va dintre genuni.

O stea pe Cer s-a arătat
Și drum spre El a luminat,
Dând veste că ni s-a născut
Cel profețit dintru-nceput.

El, cel venit a fi schimbat
Pe-al tuturor, întreg, păcat,
Nu s-a temut că va muri,
Ucis pe cruce, zi de zi.

Cândva în iesle s-a născut
Ca să ne fie vieții scut,
Ca să ne vrem mereu mai sus,
Mereu alături de Iisus.

vineri, 23 decembrie 2016

Cu tine, doar cu tine...

Reper îmi am, de prin copilărie,
Albul firesc al marilor zăpezi,
Prea simpla și curata bucurie
Ce împlinirii-i dă mereu dovezi.
Și peste timpuri ce-am lăsat trecute,
Am așteptat, trăind mai mult în vis,
Eternitatea clipei absolute,
Ca prag și poartă înspre paradis.

Cu tine, doar cu tine-am dat iar vieții
Un înțeles ce îl numesc deplin,
Când, confundați cu taina dimineții,
Faptei i-am fost motiv de-a fi destin.

Și de-am lăsat uitării, multă vreme,
Speranța că și viața-i vis frumos,
Date mi-au fost destule să mă cheme
Spre întâmplări cu sens și cu folos.
De nicăieri, din lumea lui niciunde,
Când nici nu mai credeam, mi-au apărut
Concretitudini și trăiri profunde,
Rupându-mă de-al zbaterii trecut.

Cu tine, doar cu tine-am dat iar vieții
Un înțeles ce e, oricând, firesc,
Când, confundați cu taina dimineții,
Ne-am regăsit în rostul omenesc.

Cu timpul, uneori, m-am luat la ceartă,
N-am vrut să-i fiu, precum m-ar vrea,supus,
M-am răvrătit, știind că el și iartă,
Pe cei ce-și vor simți, inima, sus.
Iar visul m-a ținut mereu aproape,
Ca să-mi doresc de-a pururi a trăi,
Încredinţat că morţii ştiu să scape
Cei care pot, chiar prin păcat, iubi.

Cu tine, doar cu tine-am dat iar vieții
Un înțeles mereu nemuritor,
Când, confundați cu taina dimineții,
Mi te-ai promis veciei vecilor.

joi, 22 decembrie 2016

Alb de bine

Pierdut de-aș fi, m-aș regăsi în tine
Spre nemurire-n tine m-ai oprit,
Dorindu-ți să mă știi fiindu-mi bine,
Căutător mereu spre infinit.

De s-ar putea, în fiecare seară,
Sub cetini încărcate de zăpezi,
Te-aș duce-n casa visului de ceară,
În joc, cu foc, destin să-mi conturezi.

Prin reverii ce luminează forme,
Ca umbre urcătoare pe pereți
Să potolim dorințele enorme
Cu fantezii și cu iubire, beți...

Și tot așa, când frigul, peste noapte,
Te va-ndemna de el să te ferești,
Apropierii-ți să-ți răspund prin fapte
Să simți că iarna noastră-i ca-n povești...

Alba minune viscolită-n tine
Un gând de a trăi ți-a dezmorțit,
Lăsându-mă să fie iarăși bine,
Iertat fiind de cât m-am rătăcit...

marți, 20 decembrie 2016

Întrebare prin răspuns

Te-ai întrebat, cumva, de ce și când,
Ți-ai vrut având un drum de așteptare
Și n-ai lăsat să-ți fugă nici un gând
Înspre uitata clipă viitoare?

De ce n-ai vrut să faci întâiul pas
Și-apoi să stai sub semne de-ntrebare,
Sperând că timp destul ți-a mai rămas
Spre altă faptă, iarăși următoare?

Nu ți-ai răspuns și-ți spui că nici nu știi
De ce ai fost atât de răbdătoare
Și, dintr-odată tu te-ai vrut să-mi fii,
În miez de noapte, sărbătoare.

Nu știi nici cum prea simplul meu cuvânt
Rostit cu gând firesc spre înserare
Te-a îndemat spre gestul cel mai sfânt
Dându-mi de tot trecutul meu iertare.

Te-ai întrebat, cumva, de ce aștepți
O anumită clipă viitoare,
Și, chiar greșind, mă pui între cei drepți,
Chiar dacă-nspre păcat îți sunt chemare?

De ce nu-ți vrei motiv de-a sta, în drum,
Și-a nu-ți ști visul rost de împăcare,
De-a te-ncălzi la foc și nu în fum,
Crezând că-i doar o amânare?

Nu-ți ai răspuns și nici nu vrei să știi
Ce socoteli, cu tine, viața are,
Deși, în tine, te-ai dori să fii
Predicție și pas de-naintare.

Nici azi nu știi de ce printr-un cuvânt,
Ce semăna mai mult a întrebare,
Mi l-ai voit, l-ai vrut să-mi de avânt
Spre alfel, ție, ziua următoare...

luni, 19 decembrie 2016

Moș Crăciun ca leac

Lui Moș Crăciun eu nu îi scriu scrisori,
Nicicând nu i-am cerut, de vrea, să vină,
Știam că-i așteptat de sărbători,
De cei ce cred că viața li-i deplină.

Copil fiind, cumva deja știam,
Că de venit nu vine la oricine,
Că nici gutuia, galbenă, din geam
N-o are cum aduce pentru mine.

N-am spus nicicând că nu ar fi real,
Că daruri, peste noapte, n-ar aduce,
Dar nu puteam să mint c-ar fi egal
Un drum normal cu altul în răscruce.

Unii mi-au zis să nici nu îndrăznesc
Să am în gând că va voi să vină,
Dacă nu am cu ce să îi plătesc,
Și nu-l pot aștepta cu masa plină.

Nu l-am chemat, nici azi nu pot să-l chem,
Oricât mi-ar fi venirea-i în dorință,
De nevenirea lui încă mă tem,
Mă tem, și-acum la fel, cu bună știință.

Însă și-așa, știind ce spun și fac,
Mă-ncred în el prin gând și prin simțire,
Crezând că totuși mai există leac,
Acestei lumi pierdută-n neiubire.

duminică, 18 decembrie 2016

Alesele alese

Am ales, trăind, să nu îmi pese
De nimic, de vechiul meu trecut,
De puţinul faptelor alese,
Rătăcind mereu prin absolut.

Am ales, de voie, de nevoie,
Să nu stau încorsetat de blam,
Să tot merg, cu spor sau anevoie
Ingorând al legii lumii ham.

Am ales să duc înspre uitare
Multe întâmplări ce le-am trăit,
Ca, nicicând, un semn de întrebare
Să îmi spună că m-am cam minţit.

Am ales reducerea totală,
A mai tot ce nu-mi era prea clar,
Evitând atracţia fatală
A căderii-n treceri în zadar.

Am ales privirea fără ţintă
Înspre infinitul necuprins,
Ca să nu-mi dau şanse să mă mintă
Amănunte ce m-au tot învins.

Am ales să-mi las în van gândirea
Ca să pot al nopţii somn dormi,
Împăcându-mi astfel amintirea
Cu prezentul timp ce-l am trăi.

Am ales trăirilor simţirea,
Refuzând să-nvăţ să mă complac,
Acceptându-mi firea şi menirea
Ca să-mi pot avea iubirea leac.

Am ales, trăind, să nu îmi pese
De puţinul faptelor alese,
Am ales, de voie, de nevoie,
Să tot merg, cu spor sau anevoie,

Am ales reducerea totală,
Evitând atracţia fatală,

Am ales să-mi las în van gândirea,
Împăcându-mi astfel amintirea,
Am ales trăirilor simţirea,
Acceptându-mi firea şi menirea.

joi, 15 decembrie 2016

Pas pe jos

Pe jos plec și pe jos vin,
Nu pot fi un clandestin,
Pe jos vin și pe jos plec,
Nu mă tem că viața-mi trec...

Nu mă mai grăbesc deja de mult,
Nici nu mai încerc ceva în grabă,
Știu ce-nseamnă pasul să-mi ascult,
Chiar să îi răspund când ceva-ntreabă.
L-am lăsat să fie decident,
Să învețe singur să aleagă
Dacă predilectul iminent,
Motivează clipa ce se neagă.

Nu mai simt, deja, de-un timp trecut,
Că-i firesc să fiu un sclav al clipei,
Stând, după cum vrea, sedus și mut,
Gata, pururi, de-a mă da risipei.
Mi-am lăsat ieșit din orice plan,
Nu mai dau ideii anvergură,
Nici nu sunt străjer trecerii-n van,
Ori, dispus, să-i fiu, ca laș, măsură.

Nu mai vreau, de mult, de chiar de mult,
Înspre nicăieri să dau năvală,
Să mă las purtat într-un tumult
Care m-a tot tras la socoteală.
M-am admis să-mi fiu ceea ce sunt,
Sens divin și formă omenească,
Un întreg constrâns la amănunt,
Vieții dat ca om să și-o trăiască.

marți, 13 decembrie 2016

Decor în alb

Afară ninge... albă-i strada,
Ninge... tot ninge, liniștit,
Ne-mbracă-n albul ei zăpada
Și-n somnul ei binevenit.

Vederii mai rămân puține,
Multe ajung de nevăzut,
Miezul de noapte se reține
De-a trece singur în trecut.

Lumina lunii se ascunde
În albul clarului obscur,
Și, nevăzut, se-ntrepătrunde
Cu orizontul de azur.

Puține stele se arată,
Bătând la poarta norilor,
Cu străluciri dintr-un "odată"
Ce încă vieții-i e dator.

E alb în jur și-i plin de semne,
Ce vor s-arate înspre ger,
Spre focul care arde-n lemne
Și-și vrea urcare până-n cer.

De larma zilei ne desparte
Fulgii de nea ce-n valuri cad,
Ducându-ne, prin vis, departe,
Prin munții cu păduri de brad.

Afară ninge și tot ninge,
Și alb e-al umbrelor decor,
Venirea iernii ne convinge
Că toate-și au un rost al lor...

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Grai analfabet

Ajung analfabeții să ne spună
Că ei au deslușit ceea ce-i scris
În Cer, în soare,-n stele și în lună
Și fi-va viața trai în paradis.

Îndeajuns le sunt câteva zise
De cei ce se numesc, chiar ei, frumoși,
Ca să-și croiască nesperate vise,
Ca să se-ncreadă-n marii mincinoși.

Cunoscători fiind de amănunte,
Au totdeauna un cuvânt de spus,
Găsind că e normal, firesc, să-nfrunte
Pe cei ce-s jos, nicicând pe cei de sus.

Ne pun în seamă marea erezie
Când ne-arătăm având alte păreri,
Și vinovați de marea tragedie
De-a nu ne vrea mergând spre nicăieri.

Analfabeții știu orice, de toate,
Ei n-au nevoie-n cărți a mai citi,
Orice vor ei sunt siguri că se poate,
Altfel întreaga lume va pieri.

duminică, 4 septembrie 2016

Fă-ți timp...

Pe drumul ce-ţi e viaţa,
grăbită către veci,
Fă-ţi timp şi stai o clipă,
şi vezi pe unde treci,
Fă-ţi timp să vezi frumosul
în tot ce-ţi este dat,
Ca să îţi ai motive
de gând mereu curat.

Oricum de ţi-ar fi gândul,
nu sta doar încordat,
Fă-ţi timp şi vezi pădurea,
şi cerul luminat,
Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic
din toate cîte-un pic,
Că viaţa oricum trece
şi când nu faci nimic.

În orice faptă-a vieţii,
vezi marele-i folos,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei,
şi-n slujba lui Christos,
Fă-ţi timp întru cuvântul
lui Dumnezeu să fii,
Şi nu-ţi uita bătrânii,
nici grija de copii.

Cu chip de încercare
de-ţi pare-a fi un vis,
Fă-ţi timp de rugăciune
cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp de înţelegeri
a ceea ce-i firesc,
A tot ce-nseamnă viaţa
şi rostul omenesc.

Ca să nu ai motive
o faptă s-o regreţi,
Fă-ţi timp s-asculţi la toate,
din toate să înveţi,
Fă-ţi timp şi-auzi ce spune
o floare, un copac,
Şi cei ce nu cuvântă
chiar de nu-ţi sunt pe plac.

În mersul tău prin viaţă,
de nu eşti trecător,
Fă-ţi timp şi-auzi cum cântă
al apelor izvor,
Fă-ţi timp să vezi durerea
şi lacrima căzând,
Să fii de milă gata,
oriunde şi oricând.

Priveşte-ntreaga lume,
dar n-o privi-n dispreţ,
Fă-ţi timp să dai şi vieţii,
şi morţii, tale, preţ,
Fă-ţi timp cât poţi, în viaţă,
altfel zadarnic plângi,
Comoara risipită
n-ai cum să o mai strîngi.