Echivoc în vise

De-o vreme-ncoace am alt fel de vise,
Trăind le ştiu acum că-mi sunt răspuns
La întrebări cu drumuri clar închise
Şi judecăţi ce-au fost îndeajuns.

Cândva voiam să ştiu de toate... cât mai multe
Să nu mă las de gânduri înşelat,
Voiam să ştiu motivele oculte
Ce-l scot, pe om, prin spate, la mezat.

Însă ştiind, nu le mai vreau ştiute,
Mă vreau, cumva, un simplu trăitor,
Şi personaj în fapte absolute,
Ducându-mi simplul trai de muritor.

În scris am spus, de-atât de multă vreme,
Şi-am spus şi-n vorbe, cu motiv absent,
Că nu mai am de ce a mă mai teme,
Trăind acest acum deja prezent.

N-am regretat, dar nu mi-a fost nici bine
Când n-am mai fost de mai nimic surprins,
Nici de-ar fi fost să las şi de la mine,
N-am mai putut să sting un foc aprins.

Şi-aşa am vrut să uit orice putere
De-a şti ceva din câte vor veni,
Să-mi ştiu trăită viaţa în tăcere,
Oricum ar fi, oricât îmi va mai fi.

Şi-a fost aşa în gând, dar multe vise,
M-au prins, fără să vreau, într-al lor joc,
Tot arătându-mi porţi întredeschise,
Prin care văd realul echivoc.

Nu e schimbat nimic, e altă formă
Din care pot, sau nu, să înţeleg
Că viaţa nu-i o simplă uniformă
Pe care pot s-o schimb ori s-o aleg.

Încet, încet, misterul se dezleagă,
La început incert, prinde contur,
Ceea ce pare o idee vagă
Şi mult prea vinovată de sperjur.

Dar visul nu-i incert, doar se supune
Dorinţei vechi, dorinţei de a şti,
Lăsându-mi mie dreptul de a spune
Ceea ce clar, şi cert, aşa va fi.

De departe, spre alt timp

Nu-mi spun minciuni...

Eu ştiu că eşti departe

Şi ştiu că nu te-ntorci într-un curând,
Dar chiar şi-aşa, te fac un semn de carte
Ca să-mi păstrez o lacrimă de gând.

Nu-mi motivez, prin vorbe, aşteptarea,
Nici n-aş avea, prin vorbe, cum să spun,
Că dată azi ne este depărtarea
Ca să avem şi ceva în comun.

Şi-atunci va fi să ai a înţelege
De ce, şi cum, şi cât ai rătăcit,
Ce-n gând ţi-a fost necunoscută lege
În care-ai stat şi timp ai irosit.

Va fi atunci grăbirea-ţi tot mai mare,
Şi ne vom fi, grăbindu-ne, trăiri,
Tu coborând din nori de depărtare,
Eu depănând noian de amintiri.

Vei da alt sens nevoii de aproape,
Când nu vor sta nici vorbele-ntre noi,
Dorindu-ţi viaţa-n pat să ne îngroape
Pentru a fi de-a pururi amândoi.

Uita-vei să-ţi mai pui pe tine haine,
Ca timpul să nu-ţi fie mult pierdut,
Împovărând degeaba sfinte taine
Ce le credeai pierdute prin trecut.

Nu-mi spun minciuni...

Chiar dacă eşti departe,

Un gând ce-l am îmi spune ce va fi,
Că îţi voi fi şi eu un semn de carte
Şi-n ea, peste un timp, mă vei găsi.

Rar, vorbe...

Din când în când vorbim, nu ne-am uitat,
Chiar dacă uneori cu iz de ceartă,
Înfricoşaţi că-n urmă am lăsat
Un timp al şansei ce, cam greu, ne iartă.

Eu am acelaşi ton, convingător,
Ce nuanţează pasul spre-nainte,
Avându-şi rolul lui de prim actor,
Punându-mă să-ţi spun ce-mi vine-n minte.

Nici de-aş mai vrea, altfel, nu-i dat să pot,
Să îţi vorbesc de ceea ce urmează,
Şi din cuvântul meu să ştii chiar tot,
Ca să-nţelegi că sufletul contează.

Tu încă joci, în mod ciudat, un rol
Punând negarea pe o-naltă treaptă,
Crezând că ţi-este, veşnic, sub control,
Că drumul vieţii altfel nu se-ndreaptă.

Nu vrei să poţi altfel să înţelegi
Cuvântul ce prin faptă se-ntregeşte,
Că tot admonestându-l îţi renegi
Fapte prin care viaţa se trăieşte.

Aşa îţi trece vremea, pas cu pas,
Şi trecerea i-o simţi ca-mbătrânire,
Temându-te că nu ţi-a mai rămas
Clipe de vis şi fapte-ntru menire.

Nici eu, nici tu, astfel nu prea trăim,
Că totu-i o iluzie deşartă,
Ne auzim, din când în când... Vorbim,
Găsindu-ne, mereu, motiv de ceartă.

Continuu, datoare...

Cu multe de gânduri mi-ai rămas datoare,
Chiar de la primul vis împerecheat,
Deja mi-e firea mult nerăbdătoare
Deja mă simt mergând înspre păcat.

Aştept să văd cum îţi plăteşti creanţa
Şi cât te simţi datoare-n mod real,
Şi cum, apoi, vei înclina balanţa,
Dorindu-ne egal de la egal.

Dobândă am să-ţi iau... e chiar firească,
Altfel dorinţa greu îmi e de-nfrânt,
Şi-o poţi plăti prin faptă omenească,
Justificând al vieţii legământ.

Ţi-ar fi irelevantă-mpotrivirea,
Ai face-o doar ca să îmi dai motiv,
Să-mi vezi din nou, aşa cum ştii, trăirea
Când ţie mă predau, definitiv.

Poate mă-nşel, dar te vei vrea datoare,
Chiar şi ştiind că totul mi-ai plătit,
Dorindu-ţi iar, ca şi continuare,
Pasul pe prag grăbit, tot mai grăbit.

Şi, rătăcindu-ţi drumul către casă,
Vei fi dispusă iarăşi să plăteşti,
Ca să-mi arăţi că eşti laborioasă,
Şi nicidecum cât de frumoasă eşti.

De-ţi vei fi gând sfidat de fantezie,
Pe ce-ți voi da, vei pune mare preţ,
Vei spune că ţi-am dat pe datorie,
Că iar te-am prins, printr-un motiv isteţ.

Şi-ţi fi-va, iar, în plată datoria,
Şi vei voi continuu s-o plăteşti,
Găsindu-ţi, tot continuu, bucuria
De-a şti că dar divin, din Cer, îmi eşti.

Erezie pentru viață

De ce-aş broda pe vise monograme,
Spunând că gust din fructul raţiunii,
Când dau, motive mari, perversiunii
Firescu-mi rost, prin mine, să destrame?

Ne închinăm, de multe ori, spre stele,
Păgânizând al vieţii jurământ,
Convinşi că ştim ceea ce este sfânt,
Chiar şi idei ce pot uşor să-nșele.

Sunt visător... ţi-s visele ştiute,
În vise, mic se face universul,
Şi mi se-arată toate cunoscute,
Dându-mi să ştiu pe unde-mi merge mersul.

Din gust te ştiu esenţa fanteziei,
Ce dă-nţelesuri timpului pierdut,
Fiindu-ţi dar, stindard al ereziei,
Şi-al veşniciei tale, scurt minut.

Că te cunosc, stau mărturie fapte
Şi curcubeul punţii ce, spre cer,
A dat lumină miezului de noapte
Prin marea-ţi dezvelire de mister.

Şi s-au lăsat, uitate în culise,
Tristeţi trăind de mult în amintiri,
Când mi te-ai dat, precum ştiam din vise,
Dându-mi, spre vrere, timp de noi simţiri.

Suntem acum cu noaptea-n armonie,
De multe ori uitând să mai dormim,
Te vrei trăind cu mine-n erezie,
Ca, neputinţei, veşnic să murim.

Emblemă de viață

Cu viaţa mea nu ştiu ce va mai fi,
Mereu se duce-n câte o extremă,
Eu însumi mi-am ajuns a fi problemă
Nemaiştiind de pot a mă struni.

Să mă abţin, prin voia minţii, pot
Şi uneori chiar simt că îmi e bine,
Având motiv un gând trimis la tine
Ce-l ştiu mereu, tristeţii, antidot.

Prin voia minţii pot să spun: nu ştiu,
Să mă opun trăirilor depline,
Şi să-mi păstrez şi gândul pentru mine,
Ca podium, trambulină sau sicriu.

Dar tot prin voia minţii pot să-mi cer
Să nu pun preţ pe roiul de-amănunte
Care îmi dă mereu dovezi mărunte
Spre risipire-n traiul efemer.

Şi tot prin ea, prin voia bietei minţi,
Lăsându-mă de tot ce-mi e credinţă
Pot căuta degraba biruinţă,
Vânzându-mă pe punga de arginţi.

Să-mi iau avânt, prin voia minţii pot,
Un drum să-mi fac pe calea ce-mi convine,
Dar vreau, ori nu, ajung mereu la tine,
Prin simţământul lui de-a fi un tot.

Cu viaţa mea nu ştiu ce va mai fi,
O iau aşa cum e, chiar ca dilemă,
Ştiu însă că deja îi eşti emblemă,
Şi doar pe tine te mai pot iubi.

Tentații la enigme

Multe tu mă-ntrebi... Eu nu mai ştiu
Ce răspuns să dau, să–ţi ai motive,
Ca să înţelegi, cât nu-i târziu
Că nu am vreme, azi, de tentative.

Eu sunt pus pe fapte... Dacă vrei
Poţi să mergi cu mine mai departe,
Sau, de îţi găseşti un gând temei,
Ţi-s alegeri visele deşarte.

Dacă-ţi ai speranţele întregi
Lasă-ţi mintea-nvoie să priceapă
Că iubirii nu-i poţi face legi
Cum, şi când, şi unde să înceapă.

Nu mai da un cinic înţeles
La mai tot ce semenu-ţi gândeşte,
Nici nu-i pune-n spate, în exces,
Ceva ce tu crezi că-i prisoseşte.

Nu mai pune timpului măsuri,
Obligându-l fapte să grăbească,
Doar, că tu, acum, nu poţi să-nduri
Clipa, ce-o numeşti, cam nefirească.

Îmi tot pui, şi-ţi pui, mii de-ntrebări,
Încercând s-ascunzi că-ţi este frică
De realul faptelor urmări
Care par că drumul vieţii-ţi strică.

Faci ce faci şi-ncerci a te opri,
Undeva, pe margini de enigmă,
Dovendind, continuu, zi de zi
Că preferi absurdul paradigmă.

De valorizare

Acum când dimineaţa se răsfaţă
Cu zori de zi curați şi-nrouraţi,
Ne regăsim, dând cărţile pe față,
Văzuți, cumva, ca devalorizaţi.

N-am vrut trăi iubiri piramidale,
Nici n-am vânat visând inconştient,
Nici relevând idei transcendentale
Nu am abreviat un sentiment.

Însă constat, cu tristă-ngăduinţă,
În profunzimea limpede a minţii,
Trădarea, ca pe-o vrere, şi-o voinţă,
Ce-a tot scumpit, până-n absurd, arginţii.

În vis mi-a fost iubirea-n formă pură,
Şi nicidecum un fel de recital,
Care-n absurdul lui de conjunctură
Aruncă adevărul în banal.

Am vrut mereu să fie visul faptă,
Transpus în mod direct, nu implicit,
Gândind că lumea-i, poate, înţeleaptă
Şi nu-şi vrea trai pe muchii de cuţit.

Când amintirii-i tot plătesc dobândă,
N-o fac forţat şi nici accidental,
Doar nu mă-ncurc cu cei ce vor să-mi vândă
Un simplu preparat comercial.

Că totu-i de vânzare, chiar şi viaţa,
Şi tot ce-şi are rost adevărat,
Dar noi, fiind ca unul, dimineaţa
Putem glumi... Ne-am devalorizat!

Ninsoarea de odihnă

Ninge peste pragul amintirii mele
Văd înspre departe paşii-mi rătăciţi,
Ninge cu speranţe şi cu praf de stele,
Ninge peste ochii-mi veşnic ispitiţi.

Amândoi, în inimi, ne purtăm de-o vreme,
Condamnarea dulce prin blestem amar,
De altă pedeapsă n-avem cum ne teme,
Gândul ni-i cuminte, nu mai e hoinar.

Viaţa-i ca o carte şi-i trăim povestea,
Într-un mod ce-mi pare fad ori inutil,
Roagă tu poştaşul să-mi dea, cumva, vestea
Când veni-va vremea unui rost civil.

Ninge dinspre toamnă înspre primăvară,
Văd contururi stranii, văd anomalii,
Ninge cu iluzii care ne separă,
Ninge peste ochii-mi ce se vor făclii.

Prinde-mi astăzi mâna să fugim departe,
Condamnaţi de oameni, apăraţi de zei,
Împreună fi-vom chiar şi după moarte,
Motivaţi de fapte, vise şi idei.

Te aştept pe malul nopţilor albastre,
Va veni poştaşul să-ţi aducă veşti,
Vine primăvara... Vremea nunţii noastre
Pe Pământ şi-n slava lumilor cereşti.

Ninge a-nflorire, ninge cu petale,
Drumul şerpuieşte către Paradis,
Ninge peste treceri şi idei globale,
Ninge peste ochii-mi odihniţi de vis.

Noaptea, târziu

S-a făcut iar noapte... E târziu...
Cerul e senin şi geru-i mare,
M-aş dori în preajma ta să fiu
Însă sunt la mare depărtare...

Focu-n sobă arde jucăuş,
Mai deloc nu-i place să se stingă,
E mai mult decât un spiriduş,
Vrea înfrigurarea să mi-o-nvingă.

Jocul lui e plin de amintiri,
Despre nopţi ce nu au vrut să doarmă,
Despre vestea primei întâlniri
Când pe tine-n joc, te-ai pus, drept armă.

Şi la fel de bine-mi amintesc
De aşa puţina mea răbdare,
Când n-am stat deloc să mă gândesc
Că nimic nu e la întâmplare.

Umbrele nu vor să stea pe loc,
Se grăbesc mereu spre altă formă,
Dându-mi chiar motive să iau foc,
Şi dorinţa să mi-o am enormă.

Mi-este dor, îmi spun... Îmi e chiar dor,
De privirea-ţi mult căutătoare,
Când spuneai să fiu mai răbdător,
Cum şi tu, să-mi fii, eşti răbdătoare.

Să privesc spre foc abia mai pot,
Ochii-mi fug şi ei spre totdeauna,
Greu cu ei la capăt pot s-o scot,
Ei, privirii, te tot vor, într-una.

Focu-şi face din jăratic pat,
Netezindu-şi drum spre adormire,
Amintindu-mi calea ce o bat
Pentru doar o faptă şi-o trăire.

Noaptea e târzie... Iar e frig,
Cerul e senin şi plin de stele,
O privire-n neguri îmi înfig
Şi cu gândul urc până la ele.

Singur sunt... M-am apucat să-ţi scriu
Căutându-mi sufletului tihnă,
Că, deşi-mi spun mulţi că e târziu,
Tot nu cred în somn şi în odihnă.

Verdict de înzidire

Mult timp acum mi-e dat să fiu cu tine,
Prea bine-mi este dat să te cunosc,
Prin firea vieţii sunt prezent în tine,
Şi-n ceea ce-ţi doreşti mă recunosc.

Din prima noapte s-a făcut să fie
Consensul un motiv convingător
Că, prin destin, a fost să îmi fii mie
Şi să mă faci, din nou, nemuritor.

Ţi-ai vrut găsi motiv de-mpotrivire
Dar ţi-ai găsit cu totul alt răspuns
Şi te-ai trezit, dorindu-ţi, cu uimire
Cu mult mai mult, chiar dacă pe ascuns.

Ce n-ai putut a fost să se-mplinească,
Şi s-a făcut, cum nu-ţi era crezut,
Ca noaptea, curajos, să definească
Ce-ţi iei şi ce îmi dai cu împrumut.

Nici gândul n-a putut să se opună
Dorinţei ce prin fapte-şi da contur
Având putere doar să presupună
Verdictul dat de timpul clar matur.

Se-aude-acum un zvon de an ce-ncepe
Admonestând al trecerilor rost
Prin chiar voinţa vieţii de-a pricepe
Ce va urma, real, din tot ce-a fost.

Tot ce va fi, va fi fără de vină,
Rostogolit de-al vieţii tăvălug,
Dându-mi motiv să-ţi spun că eşti divină
Arzându-mi neputinţele pe rug.

Şi arsă fi-va clipa de durere
Ce fi va-ţi prag spre multul viitor
Când vei renaşte-n forma de plăcere
A înzidirii-n vis nepieritor.

Noapte fără de odihnă

Nu-mi este noaptea timp pentru odihnă,
Odihnă-mi e doar când îmi vii în vis,
Când sufletul se lasă, dus în tihnă,
În fapta unui timp ce ni-i prezis.

A fost un vis ce şi-a avut urmare,
Trecându-se-n palpabilul real,
Trăit fiind la vreme de-nserare,
În sens concret, firesc şi integral.

Ţi-am spus, de mult, că nu avem ce face,
Suntem deja porniţi pe-al vieţii drum,
Că viaţa e mai mult decât dibace,
Şi arde focul să nu facă fum.

Ne-a dus, ne-a-ntors, mereu pe altă cale,
Ne-a mai lăsat pierduţi în rătăciri,
Ca-n mersul ei, tenace dar agale,
Să vrem trăirea unei mari iubiri.

Întru nobleţea clipei de tandreţe,
Lacrimi de rouă sânii ţi-au zorit
Să-şi aibă rostul de a da bineţe
Unui motiv de drum din vis ivit.

Cu doar trei paşi ai ars însingurarea
Ce ne ţinea-n robie pe-amândoi,
Dându-mă ţie, că-ţi era chemarea
Un adevăr mai mare decât noi.

Şi vis mi-ai fost şi-n fapta omenească,
Mitul iubirii revalorizând,
Dând iar putere vieţii să-şi dorească
A te avea o veşnicie-n gând.

Argumente și motive

De mult ţi-am spus... Vom merge mai departe,
Chiar dacă multă vreme a trecut,
Nu ne-am pierdut spre minus absolut,
Avem încă de scris a vieţii carte...

Ne tot vorbim de cele întâmplate,
Şi-ţi spun că tot ce-a fost a fost firesc,
Tu-mi spui c-ar trebui să mă grăbesc,
Că vieţii ne-avem multe refuzate.

Eu multe spun, tu nu prea vrei a spune,
Gândind că a te-ascunde-i înţelept,
Voind a şti de stau şi mai aştept
Sau mă retrag, cuprins de sfiiciune.

N-am limite, nu-mi caut argumente
Ca să-ţi găseşti motive să mă crezi,
Dar nu te las nicicând să-mi limitezi
Trăirile cu rol de fundamente.

Încă-ţi mai zic, direct şi fără teamă
Că uneori ţi-asumi un grav păcat
Şi te întorci de unde ai plecat,
Lăsând firescul neluat în seamă.

Pui preţ pe inventate amănunte
De care în poveşti ai auzit,
Neacceptând că mult te-ai rătăcit
Prin universul faptelor mărunte.

De mult ţi-am spus... Dar ţie nu-ţi convine,
Un trai ce azi îţi pare clandestin,
Că pasu-ţi e zadarnic fără mine,
Şi fără tine n-am nici eu destin.