Şi-mi fac o casă-n trestii, clandestin,
Sedus de-a primăverii mare forţă
Ce pune preț pe clipă şi destin.
Deasupra apei fulgii albi aleargă
Şi-s parcă nişte licurici ce plâng,
Tot încercând învăluriri să spargă
Când peste maluri par că se răsfrâng.
Te chem să ne-ntrecem cu focu-n joacă,
Dacă-i nevoie chiar să-l încălzim,
Şi să-nvăţăm că-i vremea să ne placă
Aşa cum dat acum ni-i să trăim.
Iar când veni-vor zorii peste lume,
Spunându-ne, despre-noptări, poveşti,
Vom şti mai clar de ce şi cum anume
Adevăratul dor de viaţă-mi eşti.
Dar tu te-ai rătăcit şi nu ştiu unde
Gândul chemării mele să-l trimit,
Şi nopţilor să nu te poţi ascunde,
Să nu ai timp de-a vrea un vis zdrobit.
Tot colindând pe drumuri neumblate,
Găsim iubirii timp din când în când,
Spre a trăi, măcar pe cât se poate,
Ceea ce-i dat oricărui om de rând.
Torţa-i aprinsă, e lumină vie,
Şi-ţi poate fi de mare ajutor
Ca drum să-ţi faci, orice ar fi să fie,
Mergând înspre prezent, prin viitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu