Afară-i iarnă cum de mult n-a fost,
Plină de alb şi prea frumos de rece,
M-a derutat... nu ştiu ce se petrece,
Ştiu doar că toate se petrec cu rost.
A nins deja, nu se mai văd nici nori,
Nici vânt nu e să poată să-i aducă,
Cam toate-şi au un mare dor de ducă,
Şi-s plini de frig puţinii trecători.
Albul curat dă cerului contur,
Şi toţi copacii-s dornici de albire,
Simţindu-şi ca firească împlinire
Închiciuratul, efemer, sejur.
E ger, mi-e clar, dar încă mă mai tem,
Să spun că şi mai mult nu se mai poate,
Privesc tăcut, uimit, şi văd în toate
Un dar ceresc, heraldic şi suprem.
E-atât de alb tot ce se vede-n jur
De nu mai au nici umbrele hotare,
Găsindu-şi un motiv de dedublare,
Prea vinovate de un clar sperjur.
Se duce fumul liber înspre cer,
De sus, îşi face loc, să tot privească
Câmpul de alb ce-i gata să-nflorească
Simţind că toate se feresc de ger.
Albul e alb, de negăgăduit...
E iarnă... iarnă... fără de tăgadă,
Şi toate poartă haine de zăpadă,
Şi, în zăpadă toate-au adormit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu